Iubirea este dar ceresc

Iubirea este dar ceresc
Ce se câstigă foarte greu
Când nu există curăţie
Şi dragoste de Dumnezeu.

Iubirea fără curăţie
E egoism şi înşelare
Care pretinde totdeauna
Doar jertfa, de la fiecare.

Iubirea cea adevărată,
Este adâncă, blândă, dulce,
Nevinovată şi sublimă,
E –n răstignirea de pe cruce.

Ea’mbracă totul în căldura
Şi-n dragostea supra firească
Prin jertfa arderii de sine
În taia ei dumnezeiască.

Ea-i gingăşia cea strivită
De egoismul tuturor,
Care nu-şi vede suferinţa
Şi chiar din ea îşi face spor.

Ea-i milă pentru fiecare
Şi niciodată pentru sine.
Ea’ndură răul de la semeni
Spre-a face tuturora bine.

Iubirea este taina vieţii
Şi dragostea de Dumnezeu,
Dar pentru om ea este ţinta
Ce se atinge cel mai greu.

Prin Dumnezeu, ortodoxia
Ne’mpodobeşte cu iubire
Şi din potir ne-o dă ca hrană,
În calea spre desăvârşire.

Dar fără sfânta curăţie,
Fără podoaba feciorească,
Iubirea nu se dobândeşte,
Pe calea cea duhovnicească.

Sfântul Ioan cel feciorelnic,
Prin curăţie s-a sfinţit,
Şi-n dragostea –i nevinovată
Iisus la pieptu-i la primit.

Iubirea sa la dus sub cruce,
-Când pironit în chinuri, sus-
În grija lui şi-a lăsat Mama,
Ştiindu-i dragostea, Iisus.

Apoi întreaga-i existenţă
A fost un cântec –al iubirii
Prinos de dragoste în slove
Şi dar ceresc al mântuirii.

Iubirea sa o gustă –n slove
Toţi cei ce ştiu s-o preţuiască
Şi se hrănesc cu ea creştinii
Care învaţă s-o trăiască.

Sfântul Ioan ne-aduce-n suflet,
Prin inima şi darul său,
Mireasma Raiului iubirii
Şi dragostea lui Dumnezeu.

Ce minunată e iubirea,
Ce dar ceresc nepreţuit
Cât necuprins şi adâncime
Şi sfânt urcuş în infinit.

Iubirea nu este plăcere

Iubirea nu este plăcere
Ci-i cruce grea. E dăruire
A ce-i mai valoros în suflet
Şi-i luptă spre desăvârşire .

Iubirea nu e desfătarea ,
Ce se trăieşte senzual ,
Ci-i bucurie care-nalţă
Şi arde în spiritual .

Ea-i împlinirea’n bucurie
A tot ce e Dumnezeiesc,
Prin adevăr, prin curăţie,
Prin sfânt şi prin duhovnicesc .

Cine iubeşte Adevărul
Îl caută şi îl trăieşte
Şi recunoaşte viu şi sincer,
Tot ceia ce păcătuieşte .

Nu-şi iartă singurel greşeala
Ci grabnic cere dezlegare
Se pedepseşte prin canoane,
Cerînd lui Dumnezeu iertare .

Din adevăr îşi face templu,
În inimă şi cu iubire
Păzeşte nentinat lăuntru
În faptă-n vorbă şi-n gândire .

Nimic nu lasă să umbrească
Măcar o clipă, Adevărul,
Că simte că-i lumina vieţii,
Întru Iisus Mântuitorul .

Nimic nu pune-n echilibru
Cu Adevărul cel iubit,
Căi unic pentru mîntuire,
Şi-l simte că-i desăvârşit.

Şi pentu El î-şi face viaţa
Curată, sfântă, prin iubire,
Păzind, luptând şi curăţind-o,
Cu sete pentru mântuire.

Şi către semeni se deschide
Cu dragoste precum Iisus,
Prin milă sfîntă susţindu-i,
Cînd crucea li-i prea grea de dus .

Iubirea nu-i declarativă
Ci-i sincer şi adânc trăită
Că nu din vorbe ci din totul
Ce-i viu în noi e dovedită .

Din gând din faptă şi trăire
Şi din dorinţa de-a jertfi,
Întregul ce ne aparţine,
Prin simţământul de-a iubi .

Iubirea sinceră-i spontană,
Cînd tot lăuntru ni-i curat,
Şi-i bucurie-n dăruirea,
Curată cu adevărat.

E zbor în simţăminte-nalte
Către sublim şi mântuire,
E curăţie-n curăţie,
Şi cântec de desăvârşire.

Noi oamenii n-avem podoabă
Mai sfântă şi mai minunată,
Că-n noi e maximul valorii
De-i sinceră şi de-i curată.

Iubirea nu este plăcere,
Ci-i bucurie pe pământ,
Nu-i egoism ci jertfă vie,
În Adevăr şi-n Duhul Sfânt.

E bucurie în a duce,
Povara sfântă a iubirii,
În bunul simţ trăit la maxim,
În luptele desăvârşirii.

Ea nu priveşte către sine
Şi suferinţa asumată
Ci către ceia ce oferă,
S-o ştie sfântă şi curată.

Numai o umbră de gândire
Cu egoism o va sluţi
Şi de nu-l izgonim la vreme
Iubirea ne-o va prăbuşi .

Va cântări rapid efortul
Şi chiar iubirea dăruită,
Şi punînd preţ iubirea pierde
Pe cea din cer -nepreţuită -.

Iubirea Domnului e jertfa,
E suferinţa-i de nespus
Pentru iertarea tuturora
Şi vrea iubire ca răspuns.

Iubirea nu este plăcere
Ci-i bucurie pe pământ,
Prin dăruirea sa totală
Prin Adevăr în Duhul Sfânt .

Iubirea-i forţă uriaşă
Ce ne îmbracă în putere
În dar divin fără de seamăn
În Adevăr şi-n înviere.

Este sublimul vieţii noastre
Şi-i sufleteasca fericire,
În bucuria jertfei noastre
Prin Adevăr, spre mântuire .

Priviţi cu drag la Iisus Domnul,
El ne-a ’n văţat ce e iubirea
Iubindu-ne până la moarte.
Murind ne-o feră mântuirea .

Iubirea sa e fără margini
Totală, sinceră,divină,
Şi-i idealul vieţii noastre,
În Adevăr şi în lumină .

Venera cântă

Venera-şi cântă cu putere
Şi cu succes vraja pierzării
Purtând picturile ispitei
Pe ochi, în chipul desmierdării.

A convertit sensul vieţii
Madona cea nouă a lumii
În frumuseţea zugrăvită
Şi în comorile minciunii.

Iar idolatri-şi poartă mintea
Către organele de jos
Înmiresmate-n întinarea
Cu aparenţe de frumos.

Mintea’n ispita plăsmuirii
Curge în facăra pierzării
Râvnind duhorile unirii
Cu forţele destrăbălării.

Izvorul vieţi-n spurcăciune
Arată ce nu-i de văzut
Şi-n casa laptelui prunciei
Soarbe stăpânul Belzebut.

Chipul Venerei-i uniforma
Privirilor ce vor păcatul.
Şezutul cinstea de pe urmă
Di el zâmbindu-ne păcatul.

Altarul strâmb al jertfei varsă
O fericire cu venin,
Ce-aruncă vieţi chemate-n poftă
În moartea veşnică de chin.

Madona cu duh de Veneră
Adună lumea-n’trun Eden
Ce-şi poartă jertfele şi robii,
Înlănţuiţi pentru infern.

Când condamnăm ecumenismul

Când condamnăm ecumenismul,
-Şi-o facem cu-adevărat-
Nu ne vedem nici sfinţi, nici vrednici,
Şi nici cumva fără de păcat.

Nu ne fălim –noi ortodocşii-
Cu ceia ce nu ne-aparţine.
Ortodoxia-i de la ceruri
Că tot ce-i bun de la cer vine.

Nu hulim public alte culte,
Şi nici cu ură nu-i privim,
Nu am dorit nici represalii ,
Şi nici conflicte nu dorim.

Trăim de veacuri împreună
În duh creştin, cetăţenesc,
Şi omeneşte şi în pace,
Pe tot cuprinsul românesc.

Nu i-am urât ci dimpotrivă,
În greutăţi ne-am ajutat,
Ne-am ţinut datina şi cultul
În duh creştin adevărat.

Iar dacă astăzi vorbe crunte
Cu fermitate le rostim,
Nu e din ură pentru dânşii,
Că nu-i blamăm nici nu-i hulim.

Şi ei şi noi trăim credinţa,
Fie în bine, fie-n rău,
Cum ne-am născut şi cum alegem ,
Să vieţuim în Dumnezeu.

Credinţa noastră este fermă
Şi ceredem că-i adevărată,
Cum am primit-o, că-i prin sânge
Şi mii de jertfe apărată.

Şi-avem prin ea făgăduinţa
Într-u Hristos de la botez,
După predanii şi sinoade,
Şi ortodoxul nostru crez.

Cu cei ce au alte credinţe
Dorim în pace să trăim,
Dar ecumenica unire
N-o acceptăm şi n-o primim.

Nu cum se spune la ,,tribună’’
-Din lipsa noastră de iubire,
Din fanatism şi bigotisme,
Din incultură şi prostie-.

Ci din iubirea ce ne-o cere,
Prin legiuire , Dumnezeu,
Şinoadele a toată lumea,
Iisus şi Adevărul său.

Nu suntem manevraţi politic,
Nu suntem nici legionari
Nici împotriva ierarhiei,
Nici ,,guru’’, nici misionari.

Nici împotriva Europei,
Nici împotriva celor bune,
Doar împotriva ereziei,
Şi-a răutăţilor din lume.

Ne cerem dreptul la credinţă,
La viaţa demnă-n libertate,
Aşa cum ne învaţă sfinţii,
În Dumnezeu şi în dreptate.

Nu judecăm ierarhii noştrii,
O face însă Adevărul,
Noi cerem drepul la credinţă,
Cum ne-a’nvăţat Mântuitorul.

Fie mirean fie călugăr,
Cu toţi avem făgăduinţă,
Sau jurăminte monahale,
Care ni-s lege în credinţă.

Nu ne dorim în ea extreme,
Şi nici n-o vrem politizată,
Nici ruptă-n schism de fanatici,
Dar nici demonic manevrată.

Nu ne legăm de alte culte,
Dar nu primim nimic în plus
Nici nu vom scote dintru dânsa ,
Nimic , c-aşa cere Iisus.

Mărturisire

Ortodoxia românească
E punte către răsărit
Aşa cum public ni se spune
Şi cum de sus s-a plănuit .

Diplomaţia clericală
E mai activă ca nicicând
Mai mult decât o face statul
Sub lege şi sub jurământ .

Iisus nu e ca altă dată
Un antic , un medieval ,
E permisiv , cu crez politic ,
Şi-i mediatic , cultural…

Ni –s fraţi acum toţi apusenii
De pe la care şi-nvăţăm
Să fim moderni şi ecumenici
Să primim tot şi… s-ascultăm.

Ortodoxia nu mai merge ,
Fără de noul actual ,
Fără să facem din credinţă
Şi ritual şi festival.

O spun cu sinceră credinţă.
Şi-am judecat , prin ce am spus
Regret , dar eu am vechea ţintă ,
Şi simt un ne dorit răspuns .

Că nu-nţeleg aşa credinţa,
Crescut în cultul din vechime ,
Prin sinaxar şi paterice.
Care ne’nvaţă cele bune.

Părinţii atoniţi ne’ndeamnă
Să ne mărturisim credinţa ,
Cum au făcut-o sfinţii noştrii
Canonic şi în pocăinţă .

Bătrânii noştii sunt fanatici ,
Canonici vechi şi riguroşi
Şi m-au crescut în crez canonic ,
Convinşi că-s binecredincioşi .

Rămân cu ei aşa , arhaic .
Şi regret ce-am greşit şi-am spus .
Dar prin biserici mondiale ,
Nu vrau să umblu întru Iisus .

Avem nevoie.

Avem nevoie de modele
Ne’nşelătoare în credinţă,
De suflet plin de duioşie,
De rugăciuni şi pocăinţă.

De trudă’n care să cunoaştem,
Ce-i bine-n noi şi ce e rău,
Ce e frumosul din lăuntru
Şi dragostea de Dumnezeu.

Avem nevoie să cunoaştem
Şi să discernem Adevărul
În dogmele credinţei noastre
Şi să iubim sincer poporul.

Avem nevoie de iubire ,
De dragostea în Duhul Sfânt
De lacrima de duioşie,
De curăţie pe pământ.

Avem nevoie de lumină
De rugăciunea cu putere,
Ce niciodată nu se stinge
Pe calea către înviere.

Avem nevoie de răbdare
În orice clipă de durere
Când duhul ,,fierbe’’ înlăuntru,
Şi răului i-am dat putere.

Avem nevoie de bătrânii,
Care’au purtat crucea credinţei
Pănă la noi sub grea prigoană
În lanţurile suferinţei.

Şi neamul nostru are daruri,
Valori şi fapte de credinţă,
Comori ce nu se văd cu ochii
Neîncercaţi de suferinţă.

Comori de duh şi de viaţă
De’nţelepciune şi lumină,
De modestie ne strigată
Şi de smerenie divină.

Bătrânii noştrii poartă-n trupuri,
Dovezile pentru credinţă,
Şi Adevărul pentru care,
S-au ,,îngropat ‘’ în suferinţă.

Pe unde căutăm noi astăzi,
Frumosul vieţii omeneşti ?
Şi-n ce şi cum, .. fără valoarea,
Şi rostul vieţii creştineşti ?

Iată aici ostenitorii
Ne’aduc prin dragostea creştină
Comorile ortodoxiei,
În Adevăr şi în lumină.

Comori care le simte duhul,
Şi inima din mari cuvinte,
Care ne mişcă pân’la lacrimi
Şi lasă’n suflet urme sfinte.

Credinta-i moarta fara fapte

Zadarnicã–mi este credinţa,
De nu sunt treaz şi luminat
Şi de nu lupt cu mine însumi
Sã fiu mai bun şi mai curat.

Dacã nu-mi vãd în orice clipã
Greşeala şi pãcatul meu
Şi de nu lupt sã scap de ele,
Zadarnic cred în Dumnezeu.

Credinţa fãrã fapte-i moartã.
Este-o pãrere, este-un vis,
Un drum pe care niciodatã,
Piciorul meu nu l-a atins.

Este-un rãzboi cumplit de-o viaţã,
În care eu nu am luptat,
Şi-n care doar închipuirea
Mã-nşealã c-am participat

Cã una-i lupta existenţei,
-ce poate fi fãrã Hristos-
Şi alta este nevoinţa,
Cu trudã plinã de folos.

Credinţa dacã n-are fapte,
Nu mã convinge nici pe mine,
Cã nu-i decât filozofie,
Sau nãzuinţã spre mai bine.

Prin faptele credinţei însã
Mã pot convinge neîncetat,
Cã Dumnezeu e viu, existã
Cã tot ce-a spus e-adevãrat.

Prin fapte urc din treptã-n treaptã,
Luptându-mã sã fiu mai bun
Trãind adânc şi viu credinţa,
Convins fiind de tot ce spun.

Prin fapte-mi creşte iscusinţa
În lupta mea cu tot ce-i rãu,
Şi-n fiecare biruinţã,
Îl simt prezent pe Dumnezeu.

Lumina şi discernãmântul
Numai luptând le-agonisesc,
Iar ce-i subtil, perfid sau tainic,
Prin luptã mi le desluşesc.

Din începuturi pânã astãzi
Nu l-a gãsit pe Dumnezeu,
Nici un creştin fãrã de luptã,
Şi având pace cu cel rãu.